Actul 1: Saturatia.
M-am saturat pana peste cap de antidepresive si vizite saptamanale la psiholog. M-am saturat de privirile ciudate de la farmacie cand imi comandam antidepresivele, cu reteta in mana...privirile ciudate ale lumii, barfele din spatele meu, de genul "saracul, e asa de tanar si a ajuns la antidepresive...pai eu, cand eram de varsta lui...", oameni care habar n-au prin ce trec si prin ce am trecut, oameni care ma judeca numai dupa lungimea parului sau dupa un pierce in ureche sau in limba...m-am saturat pana peste cap de lumea asta falsa. lume in care sunt totusi obligat sa traiesc! M-am saturat de parinti prea ocupati cu lucrul pentru a vedea in ce se transforma copilul lor, m-am saturat de profesori indiferenti, de colegi indiferenti, de oameni indiferenti. Sunt satul de indiferenta!
DISCLAIMER!! Nu folosesc, nu voi folosi si nu am folosit vreodata antidepresive! Acest blog se vrea a fi o inlantuire de ganduri, dupa cum si numele lui, si nu un jurnal. Asta pentru a elimina zvonurile aparute prin public...
Thursday 9 September 2010
Wednesday 23 June 2010
Poze din satul Clopotiva, resedinta mea temporara pentru vara aceasta...Capitolul 6
Actul 1
Uite ca mai am dat din nou peste blogu-mi, motiv pentru care am zis ca mai si scriu ceva...Am inceput sa ma simt prost, dupa ce mi-am creat acest blog, din cauza multor persoane care ma tot imping de la spate sa scriu. Si stiu ca ar trebui sa le ascult, dar lenea este un sentiment predominant in aceasta vara...therefore...din an in Pasti mai scriu cate ceva...
Hmm...iunie...iunie cel cu bye-bye school, iunie cel cu hello bac...hello summer, hello sun, blah blah...Frustrant este faptul ca pentru fiecare nou iunie venit, vin si o multime de idei pentru vara...idei care necesita...finantare. Mers la munte, mers la mare, mers in strainatate, cumparat X, cumparat Y...deja sunt prea multe.
Dar...cu toate acestea, cand vine toamna, majoritatea se plange de lipsa timpului. "-Cum a fost in vacanta?" "-Scurt", raspund elevii. Tot timpul vrem mai mult. Mai mult timp pentru a ne realiza idealurile...care de fapt nu le putem realiza din cauza banilor! Hilar, modul de gandire al omului...Principiul roman ca "asa-i rau, si-asa nu-i bine" se aplica total.
Uite ca mai am dat din nou peste blogu-mi, motiv pentru care am zis ca mai si scriu ceva...Am inceput sa ma simt prost, dupa ce mi-am creat acest blog, din cauza multor persoane care ma tot imping de la spate sa scriu. Si stiu ca ar trebui sa le ascult, dar lenea este un sentiment predominant in aceasta vara...therefore...din an in Pasti mai scriu cate ceva...
Hmm...iunie...iunie cel cu bye-bye school, iunie cel cu hello bac...hello summer, hello sun, blah blah...Frustrant este faptul ca pentru fiecare nou iunie venit, vin si o multime de idei pentru vara...idei care necesita...finantare. Mers la munte, mers la mare, mers in strainatate, cumparat X, cumparat Y...deja sunt prea multe.
Dar...cu toate acestea, cand vine toamna, majoritatea se plange de lipsa timpului. "-Cum a fost in vacanta?" "-Scurt", raspund elevii. Tot timpul vrem mai mult. Mai mult timp pentru a ne realiza idealurile...care de fapt nu le putem realiza din cauza banilor! Hilar, modul de gandire al omului...Principiul roman ca "asa-i rau, si-asa nu-i bine" se aplica total.
Wednesday 5 May 2010
Capitolul 5
Actul 1: Mai
Mai. Luna mai aduce odata cu apropierea verii si o sumedenie de alte evenimente. Unele cu repetare anuala, cum ar fi ziua lui X sau Y, altele cu repetare...nu prea. Cum ar fi concertul AC/DC de la Bucuresti din data de 16. Sau cum ar fi majoratul unei colege. Sau cum ar fi betia crunta de acum 3 zile [asta sper sa fie caz de repetare nu prea, cel putin].
Dar nu despre asta vreau sa scriu neaparat.
Mi-am propus sa nu ma mai explic. Cel putin pe acest blog. L-am recitit personal, si peste tot vad doar explicatii. Si nu e bine, adica se poate si fara ele, chiar daca nu sar in ochi, metaforic vorbind. Dar nu vreau sa ma mai explic. Daca scriu, scriu din simplul motiv ca vreau sa scriu, fara a trebui sa ma explic in fata cuiva. E problema mea ce fac si ce ..... dammit! iarasi ma explic. Nu pot! O sa revin.
Actul 2: Drumul
Luna mai. Inainte de iunie. Iunie cel de vis, iunie de mult visat de toti. Toti elevii, vreau sa spun. Iunie cu acel glorios 15 al lui, moment in care soneriile scolilor suna pentru ultima data inainte de mizerabilul 15 septembrie. Dar...intre aceste doua 15 ale lunilor, ce fac toti elevii care pana de curand erau zilnic la scoala, saptamana de saptamana, luna de luna?[acum vorbind idealist, desigur] Sunt...in vacanta. Si ce aleg sa faca majoritatea fiind in vacanta? Chefuri peste chefuri, birt dupa birt, prietena dupa prietena si asa mai departe. Majoritatea.
Dar sunt si unii care vor sa iasa din rutina cotidianului, sa faca altceva. Ceva diferit. Ceva special.
Pacat ca sunt prea putini, cu parinti prea neintelegatori sau pur si simplu prea ... inchisi in ei, pentru a interactiona cu restul grupului. Dau un exemplu: ce ti-ai propus sa faci vara asta? Sincer. Nu trebuie sa imi raspunzi, spune-ti tie. Eu sincer mi-am propus sa colind prin muntii patriei de unul singur vreo doua saptamani, din simpla curiozitate a necunoscutului. Vreau sa descopar ce inseamna sa traiesti pe cont propriu, pe bune. Vreau sa vad lumea asa cum era inainte de TV, PC, Messenger, manele, rock, concerte, birturi si toate celelalte. Vreau sa descopar lumea asa cum era inaintea tampeniei mondiale. Ai bani, imi esti prieten; n-ai...du-te dracu! Asta e principiul zilei de azi.
Sunt curios daca ma voi intoarce schimbat in vreun fel, si daca voi putea recruta si alti oameni pentru o asemenea experienta.
Actul 3: Lectia de engleza
"The sea's only gifts are harsh blows,
and, occasionally,
the chance to feel strong.
Now, I don't know much about the sea,
but I do know
that that's the way it is here on Earth.
And I also know
how important it is in life
not necessarily to be strong,
but to feel strong,
to measure yourself at least once,
to find yourself at least once
in the most ancient of human conditions,
facing the blind, deaf stone alone
with nothing to help you
but your hands and your own head."
Mai. Luna mai aduce odata cu apropierea verii si o sumedenie de alte evenimente. Unele cu repetare anuala, cum ar fi ziua lui X sau Y, altele cu repetare...nu prea. Cum ar fi concertul AC/DC de la Bucuresti din data de 16. Sau cum ar fi majoratul unei colege. Sau cum ar fi betia crunta de acum 3 zile [asta sper sa fie caz de repetare nu prea, cel putin].
Dar nu despre asta vreau sa scriu neaparat.
Mi-am propus sa nu ma mai explic. Cel putin pe acest blog. L-am recitit personal, si peste tot vad doar explicatii. Si nu e bine, adica se poate si fara ele, chiar daca nu sar in ochi, metaforic vorbind. Dar nu vreau sa ma mai explic. Daca scriu, scriu din simplul motiv ca vreau sa scriu, fara a trebui sa ma explic in fata cuiva. E problema mea ce fac si ce ..... dammit! iarasi ma explic. Nu pot! O sa revin.
Actul 2: Drumul
Luna mai. Inainte de iunie. Iunie cel de vis, iunie de mult visat de toti. Toti elevii, vreau sa spun. Iunie cu acel glorios 15 al lui, moment in care soneriile scolilor suna pentru ultima data inainte de mizerabilul 15 septembrie. Dar...intre aceste doua 15 ale lunilor, ce fac toti elevii care pana de curand erau zilnic la scoala, saptamana de saptamana, luna de luna?[acum vorbind idealist, desigur] Sunt...in vacanta. Si ce aleg sa faca majoritatea fiind in vacanta? Chefuri peste chefuri, birt dupa birt, prietena dupa prietena si asa mai departe. Majoritatea.
Dar sunt si unii care vor sa iasa din rutina cotidianului, sa faca altceva. Ceva diferit. Ceva special.
Pacat ca sunt prea putini, cu parinti prea neintelegatori sau pur si simplu prea ... inchisi in ei, pentru a interactiona cu restul grupului. Dau un exemplu: ce ti-ai propus sa faci vara asta? Sincer. Nu trebuie sa imi raspunzi, spune-ti tie. Eu sincer mi-am propus sa colind prin muntii patriei de unul singur vreo doua saptamani, din simpla curiozitate a necunoscutului. Vreau sa descopar ce inseamna sa traiesti pe cont propriu, pe bune. Vreau sa vad lumea asa cum era inainte de TV, PC, Messenger, manele, rock, concerte, birturi si toate celelalte. Vreau sa descopar lumea asa cum era inaintea tampeniei mondiale. Ai bani, imi esti prieten; n-ai...du-te dracu! Asta e principiul zilei de azi.
Sunt curios daca ma voi intoarce schimbat in vreun fel, si daca voi putea recruta si alti oameni pentru o asemenea experienta.
Actul 3: Lectia de engleza
"The sea's only gifts are harsh blows,
and, occasionally,
the chance to feel strong.
Now, I don't know much about the sea,
but I do know
that that's the way it is here on Earth.
And I also know
how important it is in life
not necessarily to be strong,
but to feel strong,
to measure yourself at least once,
to find yourself at least once
in the most ancient of human conditions,
facing the blind, deaf stone alone
with nothing to help you
but your hands and your own head."
Thursday 25 March 2010
Capitolul 4
Actul 1
Dupa zile intregi de absenta, in care blogul meu amarat a mai primit cateva vizionari si inca un comment, am decis ca este absolut necesar sa raspund invitatiei de a continua scrisul. Azi, 25 martie 2010, am 18 ani si 18 zile. Sunt nebun, iubesc si nu am bani, evident, ca si aproape orice alt tanar de varsta mea. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. De fapt, nici nu stiu exact despre ce vreau sa vorbesc azi. Sa spun despre parinti si despre modul lor minunat de a distruge bucuria unui biet tanar? Sa spun despre mine, ce am mai facut si cum am mai trait aceste zile? Sa spun despre S.S.S [Decebalistii stiu de cine vorbesc], si felul in care scoate din sarite orice elev prin replicile sale? Nu.
Am decis sa scriu despre un eveniment descoperit astazi la scoala. Taierea castanilor. Lucru pe care eu il consider o crima impotriva umanitatii. O distrugere a personalitatii acestui liceu, daca are asa ceva... Din "frageda-mi pruncie" [a.k.a. clasa a V-a, cand am ajuns la Decebal datorita conditiilor nefaste ale sortii], castanii din curtea scolii au reprezentat un simbol puternic al scolii. Bataile cu castane din toamna...capetele vinete si parintii veniti la scoala...toate acestea sunt distruse acum. Distruse din nevoie. Nevoia cuiva de a procura pe cai mai putin legale si la un pret evident avantajos pentru domnia lui o cantitate de aproximativ 2 metri cubi de lemn de foc. Si, bineinteles ca isi permite, fiind directorul scolii...Ca doar nu s-ar da el inapoi de la o marsavie ca asta...dupa vacantele exotice de dupa baluri...numai asta ne mai lipsea.
Asadar, in incheiere, Multumim, domnule director! Multumim pentru asemanarea din ce in ce mai mare dintre Colegiul National "Decebal" si Penitenciarul "Barcea"! Sa ne furati bine!
Dupa zile intregi de absenta, in care blogul meu amarat a mai primit cateva vizionari si inca un comment, am decis ca este absolut necesar sa raspund invitatiei de a continua scrisul. Azi, 25 martie 2010, am 18 ani si 18 zile. Sunt nebun, iubesc si nu am bani, evident, ca si aproape orice alt tanar de varsta mea. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. De fapt, nici nu stiu exact despre ce vreau sa vorbesc azi. Sa spun despre parinti si despre modul lor minunat de a distruge bucuria unui biet tanar? Sa spun despre mine, ce am mai facut si cum am mai trait aceste zile? Sa spun despre S.S.S [Decebalistii stiu de cine vorbesc], si felul in care scoate din sarite orice elev prin replicile sale? Nu.
Am decis sa scriu despre un eveniment descoperit astazi la scoala. Taierea castanilor. Lucru pe care eu il consider o crima impotriva umanitatii. O distrugere a personalitatii acestui liceu, daca are asa ceva... Din "frageda-mi pruncie" [a.k.a. clasa a V-a, cand am ajuns la Decebal datorita conditiilor nefaste ale sortii], castanii din curtea scolii au reprezentat un simbol puternic al scolii. Bataile cu castane din toamna...capetele vinete si parintii veniti la scoala...toate acestea sunt distruse acum. Distruse din nevoie. Nevoia cuiva de a procura pe cai mai putin legale si la un pret evident avantajos pentru domnia lui o cantitate de aproximativ 2 metri cubi de lemn de foc. Si, bineinteles ca isi permite, fiind directorul scolii...Ca doar nu s-ar da el inapoi de la o marsavie ca asta...dupa vacantele exotice de dupa baluri...numai asta ne mai lipsea.
Asadar, in incheiere, Multumim, domnule director! Multumim pentru asemanarea din ce in ce mai mare dintre Colegiul National "Decebal" si Penitenciarul "Barcea"! Sa ne furati bine!
Saturday 13 February 2010
Capitolul 3
Actul 1: Tu...
Asta va fi o scriere diferita de genul celor obisnuite din blogul acesta, intrucat astazi este o zi deosebita. Astazi ar fi trebuit sa implinim 2 luni. Din Decembrie...pana in Februarie. Dar acest 13 se pare ca nu este si nu a fost vreodata un numar norocos. Fiindca, din ceva motiv, care nu stiu cum sa-l numesc, stupid, imbecil, cretin, ne-am despartit. Ne-am despartit si acum aproape ca nu ne mai vorbim, in afara de ocazionalul, obisnuitul "salut!" din scoala...
Ti-am citit blogul azi. That fucked me up, like...bigtime. Adica, am citit ce am citit acolo, si acum a venit randul meu sa nu te mai inteleg si sa nu stiu ce sa mai cred. Adica, atata timp cat am fost impreuna...nu mi-ai dat de inteles nici macar o data, macar O DATA, cat tii la mine (sau tineai, ma rog), si cat suferi acum (din cate citesc)...Nu sunt genul care sa prind subtilitatile sau sa inteleg omul doar privindu-l...Vorba aia..."You don't really know what you've got until it's gone..." Inteleg ca am fost un fraier si poate ca acum ma consideri incapabil de sentimente umane normale, sau de sentimente umane de orice fel, dar...asta-s eu. Adica nu stiu cum sa iti arat ca tin la tine mai mult decat fac. Faceam, pardon. Nu o sa fiu prietenul ala care te ingroapa in "te iubesc-uri" si flori, fiindca nu-s genul meu...Dar, sincer, nu stiu ce sa fac sau ce ar fi trebuit sa fac sa nu se ajunga la ... tampenia asta. Ca altfel n-am cum sa-i zic. E, in fond o tampenie. Ca si Valentine's Day, de altfel.
Maine va fi, again, Valentine's Day. Si again, pentru a 17-a oara, va trece pe langa mine aceasta sarbatoare atat de imprumutata si atat de fake, fara ca eu sa am o prietena. Cred ca este o regula obligatorie ca eu nu am prietena de Valentine's Day. Un fel de ... nu stiu, ironie a sortii, so to speak...Dar anyway, mai mult despre astea maine. Pana atunci...noapte buna!
Miss you...
Actul 2
Acum incep sa constat ca blogul meu, pe cat m-am chinuit sa-l fac mai coerent si mai bine structurat, cu o structura cat mai riguroasa...pe atata de dezordonat a iesit. Dar o sa-l continui in stilul asta...because I like it! Dar nu despre asta vroiam sa scriu. Again, deschid Mozilla cu un scop anume si incepand sa scriu deviez de la subiect...nu o sa reusesc niciodata sa scriu ceva de mari dimensiuni, ca un roman, intrucat nu reusesc sa fiu coerent pe mai mult de o pagina...Asadar ceea ce o sa scriu in continuare nu are nicio legatura cu ce am scris acum...
Ai incercat vreodata sa stai, pur si simplu, in loc, fara sa zici nimic? Sa stai, si sa asculti sunetul mediului care te inconjoara, fara sa scoti un singur cuvant! Atunci, si abia atunci, vei putea asculta Sunetul, cu S mare. Sunetul interior, acea voce mica din creierul tau, care iti spune ce sa scrii cand vrei sa scrii ceva, de exemplu. Vocea launtrica. Sufletul, care incearca sa comunice cu tine. Vei constata ca aceasta voce iti spune lucruri la care nu te-ai fi gandit niciodata. Lucruri de care nu ai habar, chiar daca sunt despre tine.
Incearca acest experiment. Du-te in cel mai aglomerat loc pe care il cunosti in orasul din care provii, si inchide ochii, si taci. Si asculta...Deschizand ochii, vei vedea in fata ta o lume diferita. Lumea asa cum este ea. Fara masti, fara two-faced people, vei vedea omul pur si simplu, asa cum este el. Eu am incercat asta, si am fost cuprins de tristete. Vezi oamenii din jurul tau. Muncitori. Angajati. Someri. Casatoriti. Divortati. Tristi. Fericiti. Prea putin fericiti. Si vezi directia in care merg. Vezi ca toti, inclusiv tu, mergeti spre rapa, cu pasi mari si hotarati. Si daca incerci sa strigi, sa le arati ca merg spre rapa, oamenii sa uita la tine ciudat...de parca tu esti cel nebun, nu ei. Si n-ai ce sa le faci. Fiindca sunt multi. Prosti, dar multi. Si masa are o putere extraordinara, fie aceasta in bine sau in prostie. Daca si tu faci parte din oamenii care isi doresc o masina mai buna, o casa mai mare, un salar mai bun, un sef mai bun...dragul meu, esti pe calea care merge inspre rapa. Oamenii au uitat sa se bucure de micile placeri ale vietii de zi cu zi! Cati oameni ai mai vazut sa se bucure privind un fulg de zapada care li se topeste pe mana? Sau care sa se uite inspre cer intr-o zi de vara, si sa zambeasca vazand cerul albastru? Sau sa fie cuprinsi de fericire admirand un fir de iarba?...
Incearca si acest experiment. Vei vedea ca poti face si tu o diferenta. Un om destept in plus este un idiot in minus. Carpe Diem nu inseamna sa-ti bati joc de viata ta si sa urmezi multimea. Carpe Diem inseamna Traieste, astfel incat sa ai ce povesti din viata ta. Si cate unul, cate unul, putin cate putin, in timp, poate vom putea schimba ceva. O schimbare in bine. O schimbare de mentalitate. Asta ne trebuie. Asta ne-ar trebui. Dintr-o samanta, poate rasari ceva bun, care sa dea roada vizibila. Dar trebuie mai intai samanta. Si apa. Apa care poate fi chiar ... viata de zi cu zi, privita prin alti ochi. Fiindca viata, asa cum este, te poate creste. Trebuie doar sa decizi ce alegi, sa cresti, sau sa putrezesti.
Sunday 7 February 2010
Capitolul 2
Actul 1
Ai avut vreodata ocazia sa intalnesti o persoana pe care, daca esti rugat sa-o descrii, pur si simplu sa nu gasesti cuvinte? Este un sentiment foarte interesant, mi se pare, in sensul ca, deep down inside stii ce vrei sa spui, dar nu gasesti cuvintele pentru a descrie sentimentul...
Pentru a vorbi despre asta, mai intai trebuie incercat a descrie aceasta persoana.
De cele mai multe ori este o persoana de sex opus.
Este o persoana pe care o cunosti de mult timp, si chiar daca prima data cand ai facut cunostinta cu ea nu te-ai asteptat la ceva special...dupa 4 ani in care ajungi sa o cunosti, iti dai seama ca te chinui jumatate de ora pentru a scrie cateva randuri despre ea...
Este o fiinta frumoasa, atat fizic cat si moral, este una din putinele persoane care nu au fost corupte de sistemul bolnav al lumii din ziua de azi, sistemul "nice shoes, wanna fuck?"...sistemul "love is a stupidity...i don't love you, i just want you"...
Este o persoana la care te gandesti in clipele cele mai intunecate din viata, si cumva te scoate din intuneric si te aduce la lumina, iti pune un zambet pe buze chiar si atunci cand treci prin valea umbrei mortii...
Pe scurt, este persoana cu care ti-ar place sa-ti petreci restul vietii, vorbind sincer, nu folosind cliseul "I will love you forever and ever"...
A, da...aproape am uitat...aceasta persoana minunata locuieste, fara exceptie si absolut obligatoriu, intr-un oras aflat la o distanta de minim 100 de km de orasul in care locuiesti tu, ceea ce transforma putinele intalniri dintre voi in momente magice si de neuitat!
Cand ajungi sa cunosti asemenea persoana...ei bine...te poti considera un om fericit! Deoarece avand asemenea persoana langa tine [psihic vorbind]...Nothing Else Matters!
Actul 2
Astazi am avut o zi normala. O zi ca oricare alta. De ce zic asta? Deoarece evenimentele din ziua de azi s-au compensat reciproc, rezultand un ... normal. Ma rog, poate un pic inspre bine. Dar numai un pic.
Ziua a inceput frumos, cu ninsoarea caracteristica (sau mai putin) unei zi de februarie in Deva. Am plecat asadar spre scoala cu pasi marunti, cu avantul patriotic tipic mie (fuck it..school..again...:-w) si am si ajuns in final la scoala.
De aici...long story short: 3 ore de chiul fara absenta in care m-am simtit extraordinar alaturi de prieteni si prietene, de aproape sau de departe...pana aici toate bune si frumoase...
Ajuns acasa, urlete de la parinti: "Unde ai fost?" "Mirosi ca un betivan!" "Iesi afara!" "Doamne, de ce?" si multe altele de genul acesta...Lucruri socante poate, pentru un homo sapiens obisnuit...nu si pentru homo sapiens resemnatus...Dupa cativa ani de asemenea urlete, ajungi sa nu-ti mai pese...Pentru cei dintre voi care cititi acest blog si va aflati inca in faza de neacceptare, am un singur sfat pentru voi: nu trebuie sa va pese! Sau cel putin...nu trebuie sa aratati ca va pasa...Dar iarasi deviez de la subiect si incep sa dau sfaturi...Asa ca sa continui...
Dupa sesiunea de urlete, sunt obligat sa tin post ziua de azi. "Ca sa-mi fie invatatura de minte, ca nu poti trai doar cu bere si spirtoase" OK, sa zicem...o cura din cand in cand nu strica...Dar...5 minutes later, sunt sunat de o prietena din Bucuresti, care intamplator se afla prin Deva. Ce-i drept, povestea e mai lunga...e o fosta colega de scoala din 5-8 cu care ma intelegeam bine si a plecat la Bucuresti din clasa a 9-a...si acum a dat prin Deva again...ei bine, aceasta prietena urma sa-mi fie compania mea pentru o seara frumoasa de betie decenta, genul de betie frumoasa in care nu-ti pasa de nimic...Dar, nici asta nu s-a putut intampla, intrucat ingeriul meu pazitor era probabil in pauza de masa...si nu m-a protejat de parinti:"SA NU TE PRIND CA IESI AFARA DIN CASA, BETIVANULE!" Asa ca am ramas in continuare in casa, postind prostind si postand...si am ajuns aproape de sfarsitul zilei...cand lucrurile se schimba.
Am fost laudat! Pentru prima data dupa mult timp, o prietena speciala mi-a laudat stilul de scris. And she meant it... Ceea ce m-a facut sa incep scrierea acestui Act 2. Avand in vedere continutul lui, este evident motivul lipsei vreunui titlu...
Pana data viitoare, va las cu bine!
P.S: In mod intentionat nu am dat niciun nume, intrucat nu vreau sa se simta nimeni expus/a sau poate deranjat/a de descoperirea identitatii sale.
Ai avut vreodata ocazia sa intalnesti o persoana pe care, daca esti rugat sa-o descrii, pur si simplu sa nu gasesti cuvinte? Este un sentiment foarte interesant, mi se pare, in sensul ca, deep down inside stii ce vrei sa spui, dar nu gasesti cuvintele pentru a descrie sentimentul...
Pentru a vorbi despre asta, mai intai trebuie incercat a descrie aceasta persoana.
De cele mai multe ori este o persoana de sex opus.
Este o persoana pe care o cunosti de mult timp, si chiar daca prima data cand ai facut cunostinta cu ea nu te-ai asteptat la ceva special...dupa 4 ani in care ajungi sa o cunosti, iti dai seama ca te chinui jumatate de ora pentru a scrie cateva randuri despre ea...
Este o fiinta frumoasa, atat fizic cat si moral, este una din putinele persoane care nu au fost corupte de sistemul bolnav al lumii din ziua de azi, sistemul "nice shoes, wanna fuck?"...sistemul "love is a stupidity...i don't love you, i just want you"...
Este o persoana la care te gandesti in clipele cele mai intunecate din viata, si cumva te scoate din intuneric si te aduce la lumina, iti pune un zambet pe buze chiar si atunci cand treci prin valea umbrei mortii...
Pe scurt, este persoana cu care ti-ar place sa-ti petreci restul vietii, vorbind sincer, nu folosind cliseul "I will love you forever and ever"...
A, da...aproape am uitat...aceasta persoana minunata locuieste, fara exceptie si absolut obligatoriu, intr-un oras aflat la o distanta de minim 100 de km de orasul in care locuiesti tu, ceea ce transforma putinele intalniri dintre voi in momente magice si de neuitat!
Cand ajungi sa cunosti asemenea persoana...ei bine...te poti considera un om fericit! Deoarece avand asemenea persoana langa tine [psihic vorbind]...Nothing Else Matters!
Actul 2
Astazi am avut o zi normala. O zi ca oricare alta. De ce zic asta? Deoarece evenimentele din ziua de azi s-au compensat reciproc, rezultand un ... normal. Ma rog, poate un pic inspre bine. Dar numai un pic.
Ziua a inceput frumos, cu ninsoarea caracteristica (sau mai putin) unei zi de februarie in Deva. Am plecat asadar spre scoala cu pasi marunti, cu avantul patriotic tipic mie (fuck it..school..again...:-w) si am si ajuns in final la scoala.
De aici...long story short: 3 ore de chiul fara absenta in care m-am simtit extraordinar alaturi de prieteni si prietene, de aproape sau de departe...pana aici toate bune si frumoase...
Ajuns acasa, urlete de la parinti: "Unde ai fost?" "Mirosi ca un betivan!" "Iesi afara!" "Doamne, de ce?" si multe altele de genul acesta...Lucruri socante poate, pentru un homo sapiens obisnuit...nu si pentru homo sapiens resemnatus...Dupa cativa ani de asemenea urlete, ajungi sa nu-ti mai pese...Pentru cei dintre voi care cititi acest blog si va aflati inca in faza de neacceptare, am un singur sfat pentru voi: nu trebuie sa va pese! Sau cel putin...nu trebuie sa aratati ca va pasa...Dar iarasi deviez de la subiect si incep sa dau sfaturi...Asa ca sa continui...
Dupa sesiunea de urlete, sunt obligat sa tin post ziua de azi. "Ca sa-mi fie invatatura de minte, ca nu poti trai doar cu bere si spirtoase" OK, sa zicem...o cura din cand in cand nu strica...Dar...5 minutes later, sunt sunat de o prietena din Bucuresti, care intamplator se afla prin Deva. Ce-i drept, povestea e mai lunga...e o fosta colega de scoala din 5-8 cu care ma intelegeam bine si a plecat la Bucuresti din clasa a 9-a...si acum a dat prin Deva again...ei bine, aceasta prietena urma sa-mi fie compania mea pentru o seara frumoasa de betie decenta, genul de betie frumoasa in care nu-ti pasa de nimic...Dar, nici asta nu s-a putut intampla, intrucat ingeriul meu pazitor era probabil in pauza de masa...si nu m-a protejat de parinti:"SA NU TE PRIND CA IESI AFARA DIN CASA, BETIVANULE!" Asa ca am ramas in continuare in casa, postind prostind si postand...si am ajuns aproape de sfarsitul zilei...cand lucrurile se schimba.
Am fost laudat! Pentru prima data dupa mult timp, o prietena speciala mi-a laudat stilul de scris. And she meant it... Ceea ce m-a facut sa incep scrierea acestui Act 2. Avand in vedere continutul lui, este evident motivul lipsei vreunui titlu...
Pana data viitoare, va las cu bine!
P.S: In mod intentionat nu am dat niciun nume, intrucat nu vreau sa se simta nimeni expus/a sau poate deranjat/a de descoperirea identitatii sale.
Thursday 4 February 2010
Capitolul 1
Actul 1
Am decis, fara vreun motiv anume, sa incep sa scriu. Tot fara vreun motiv anume, am inceput sa scriu in acest blog, aceasta pagina de internet personala. Dar ce fac acum nu se numeste scris...este doar o explicatie a inceperii scrierii. Asadar, trebuie sa ma apuc de scris.
Este seara. Stau acasa, la casa de la munte. Afara e frig, in casa e cald, lumina becului isi arunca razele asupra laptopului din bratele mele. Astazi a fost o zi frumoasa, din punct de vedere meteorologic, cu soare si cer senin in mare parte, cu temperatura nu exagerat de mult sub 0 grade...ce mai, o zi normala de februarie.
Trist este insa ca, din punct de vedere sentimental, sau chiar si din punct de vedere pur relational, ziua de azi a fost un dezastru. Am reusit sa imi distrug o prietenie si aproape sa ruinez o a doua, din motive stupide si de neinteles. Trebuie sa fac ceva in legatura cu asta. Simt ca trebuie sa ma schimb cumva, in ceea ce priveste modul in care interactionez cu oamenii din jurul meu, insa nu stiu exact in ce fel trebuie sa ma schimb...
Oare cat este de bine ca imi scriu sentimentele astea in vazul tuturor? Sper sa nu denatureze site-u asta intr-un loc in care sa vin sa-mi inec amarul si...gata. Am incheiat. De aici incolo imi tin gandurile pentru mine [in seara asta vreau sa zic] Noapte buna tuturor.
Actul 2: The cigarette
I've just finished smoking a cigarette. The last cigarette. And the second for today. Both were received from somebody, since my funds don't allow buying a pack of cigarettes.
What is it about the cigarette that fascinates us? After a while, yes, there is the addiction, which can be controlled and even stopped. But, behind the facts, what is it that makes you want to smoke still, even though you know it's bad for you and there is nothing good about it?
Is it the social act? Of course, being in a circle of individuals that are smoking, it's rather disturbing not to smoke, but that can be avoided by simply selecting the circle you live in.
Is it the pleasure? Being a smoker myself, I must admit that I find pleasure in smoking, even though I am aware of the toxicity of nicotine and all that. But there are so many other pleasures in this world, pleasures which do not kill you slowly, pleasures that do not make your parents sad or angry...
What is it then that makes you "feel like a cigarette"? I think this is one of the most interesting things about humanity. It practices an act that knows is bad for it, consumes its funds, yet does not want to be apart from it a single day.
I suggest watching Guy Ritchie's movie, 'Rock'n'rolla'. There is a part in which Johnny Quid talks about the "little soldiers of death, that are actually trying to kill you." And that, my friend, is the truth.
Am decis, fara vreun motiv anume, sa incep sa scriu. Tot fara vreun motiv anume, am inceput sa scriu in acest blog, aceasta pagina de internet personala. Dar ce fac acum nu se numeste scris...este doar o explicatie a inceperii scrierii. Asadar, trebuie sa ma apuc de scris.
Este seara. Stau acasa, la casa de la munte. Afara e frig, in casa e cald, lumina becului isi arunca razele asupra laptopului din bratele mele. Astazi a fost o zi frumoasa, din punct de vedere meteorologic, cu soare si cer senin in mare parte, cu temperatura nu exagerat de mult sub 0 grade...ce mai, o zi normala de februarie.
Trist este insa ca, din punct de vedere sentimental, sau chiar si din punct de vedere pur relational, ziua de azi a fost un dezastru. Am reusit sa imi distrug o prietenie si aproape sa ruinez o a doua, din motive stupide si de neinteles. Trebuie sa fac ceva in legatura cu asta. Simt ca trebuie sa ma schimb cumva, in ceea ce priveste modul in care interactionez cu oamenii din jurul meu, insa nu stiu exact in ce fel trebuie sa ma schimb...
Oare cat este de bine ca imi scriu sentimentele astea in vazul tuturor? Sper sa nu denatureze site-u asta intr-un loc in care sa vin sa-mi inec amarul si...gata. Am incheiat. De aici incolo imi tin gandurile pentru mine [in seara asta vreau sa zic] Noapte buna tuturor.
Actul 2: The cigarette
I've just finished smoking a cigarette. The last cigarette. And the second for today. Both were received from somebody, since my funds don't allow buying a pack of cigarettes.
What is it about the cigarette that fascinates us? After a while, yes, there is the addiction, which can be controlled and even stopped. But, behind the facts, what is it that makes you want to smoke still, even though you know it's bad for you and there is nothing good about it?
Is it the social act? Of course, being in a circle of individuals that are smoking, it's rather disturbing not to smoke, but that can be avoided by simply selecting the circle you live in.
Is it the pleasure? Being a smoker myself, I must admit that I find pleasure in smoking, even though I am aware of the toxicity of nicotine and all that. But there are so many other pleasures in this world, pleasures which do not kill you slowly, pleasures that do not make your parents sad or angry...
What is it then that makes you "feel like a cigarette"? I think this is one of the most interesting things about humanity. It practices an act that knows is bad for it, consumes its funds, yet does not want to be apart from it a single day.
I suggest watching Guy Ritchie's movie, 'Rock'n'rolla'. There is a part in which Johnny Quid talks about the "little soldiers of death, that are actually trying to kill you." And that, my friend, is the truth.
Introductie: De ce?
Asadar, mi-am creat si eu blog, ca toti oamenii. Mi-au trebuit cateva zile ca sa aflu ce este un blog, si alte cateva zile pana sa ma hotarasc sa-mi fac si eu unul. Dar acum, avand blog-ul creat, dupa zeci de minute in care m-am gandit la titlu si la URL, acum incepe sa apara si intrebarea: de ce? de ce blog? pentru cine?
Inca nu pot raspunde la aceasta intrebare. Cu siguranta nu l-am creat doar ca e "cool", ca e la moda...ca toata lumea are...intrucat ma feresc de majoritate. Sunt o persoana care incearca sa exceleze in ... diferenta.
Asadar, primul meu post pe primul meu blog se incheie trist, lasand in urma lui o dilema. O intrebare fara raspuns.
Va invit sa cautam si sa gasim un raspuns pentru aceasta intrebare.
Inca nu pot raspunde la aceasta intrebare. Cu siguranta nu l-am creat doar ca e "cool", ca e la moda...ca toata lumea are...intrucat ma feresc de majoritate. Sunt o persoana care incearca sa exceleze in ... diferenta.
Asadar, primul meu post pe primul meu blog se incheie trist, lasand in urma lui o dilema. O intrebare fara raspuns.
Va invit sa cautam si sa gasim un raspuns pentru aceasta intrebare.
Subscribe to:
Posts (Atom)
